Când gemenii erau mici, cea mai grea parte era izolarea. Toată lumea era afară, iar eu eram singură cu ei, acasă, în casă, ocupată toată ziua. Nu mă înțelegeți greșit, după atâtea încercări, după fertilizări și tot ceea ce presupun ele din punct de vedere psihologic, eram în culmea fericirii. Mă uitam la ei și nu îmi venea să cred că sunt ai mei.
Este normal acest sentiment. Este normal să ni se pară că toți sunt “pe afară”, iar tu, proaspăta mămică, trăiești într-o colivie de aur. Nimeni nu pregătește mama pentru asta. Nimeni nu ne explică frica pe care o vom simți: frica de a nu mai fi tu niciodată. Toată lumea vine să vadă noul pui, însă și mama este o ființă nouă.
Apoi ei au crescut și viața mea a pierdut bucuria gângurelilor, am pierdut mirosul de bebeluși, am pierdut mânuțele mici care mă prindeau de un singur deget, am pierdut zâmbetele știrbe, ochii albaștri și miracolul alăptării. Mi-ar fi plăcut să știu atunci ce știu acum: că fed is best, că ei cresc uimitor de repede, că fiecare etapă are provocările ei, că nu devine cu mult mai ușor.
Acum mă bucur de fiecare clipă cu ei, la maxim: de plimbările cu trenul, de fascinația lor față de tot ce are roți, de râsul lor, de “mami, te iubesc”, de “nu”. Eu o să clipesc și ei or să fie mari și independenți. Zilnic mă bucur de mica lor dependența lor de mine, de dorința lor de a le citi la nani, de a îi mângâia până adorm, de a le face baie, de momente mici și de rutina uneori obositoare.
Acum e greu. Acum greul e altul. Acum greul e când amândoi au nevoie de mine în același timp, când aș vrea să mă joc cu amândoi la fel, și totuși trebuie să aleg.
A fi mamă de doi copii nu e deloc ușor, mereu trebuie să alegi. Si cum zicea Sartre, și când nu alegi, tot alegi. Existențialismul, deh. A fi mamă de gemeni nu e deloc corect…pentru ei. Gemenii mei au trebuit mereu să împartă, totul, chiar și pe mine. Doar iubirea mea pentru ei e la dublu.
Stând la birou ori la masa din bucătărie, gândește-te că nu ești singură! Dacă ți se pare că nu ai pe nimeni, adu-ți aminte că provii de undeva, că ești suma unor generații, unor tipare, și tu ești o lume aparte.
Tu ești rezultatul a:
2 părinți;
4 bunici;
8 străbunici;
16 stră-străbunici;
32 stră-stră-străbunici.
Doar în ultimii 50 de ani, aproximativ, a fost nevoie de 32 de oameni ca tu sa exiști. 32 de oameni care și-au pus amprenta, voit sau nu, în ADN-ul tău.
Câte probleme or fi avut și ei? Câte lupte interioare or fi purtat acești oameni? Or fi trecut prin război și foamete? Prin câte schimbări au trecut ei pentru a ajunge la tine?
Pentru a putea fi TU, toti acești străbunici au trebuit sa existe, sa lupte, sa iubească. Au trebuit să aibă forță, speranță și să caute bucurie în viața lor. Au căutat forța ei pentru a merge mai departe, pentru ca o nouă generație sa existe, pentru a fi TU.
Mamele au nevoie de alte mame sa le fie prietene. Mamele au nevoie sa isi gaseasca mentori in alte mame. Mamele au nevoie sa stie ca si altcineva a trecut prin ce trec ele si au supravietuit. Mamele au nevoie de alte mame care le zic: “stiu, am patit-o si eu”, si care te inteleg si iti impartasesc experienta lor. Mamele au nevoie sa stie ca nu sunt singurele care poarte un razboi. Care trec prin greutati. Au nevoie sa stie ca cineva e acolo pentru ele, cineva se gandeste la ele, cineva se roaga pentru ele. Mamele sunt facute pentru a iubi si pentru a fi iubite.
E bine sa avem macar o prietena care ne intelege la fix prin ce trecem. E bine sa te duci sa spui cuiva ca ai trecut prin ceva si sa vezi ca si ea a trecut prin asta, ca nu esti singura care are framantarile astea.
Supereroii nu sunt doar cei de la Marvel, ci mamele sunt super eroinele acestei lumi. Aș vrea să-l văd pe Spiderman cum mai reușește să salveze orașul după un an de nopți nedormite. Mamele epocii noastre reușesc să treacă prin nopțile dormite, să programeze copiii la medic, să lucreze, să pregătească cina și pachețelul pentru mâine, să spele, să întindă și să calce grămezi de haine. Asta în timp ce le mai doare vreun os din corp și mai trec și prin zeci de valuri hormonale.
Zi de zi, mamele abordează eficient provocările maternității, în timp ce mai și învață ceva nou la locul de muncă; toate acestea cât își ajustează rutinele pentru a-și pune copiii pe primul loc.
Potrivit unui studiu recent comandat de Welch’s, mamele americane lucrează în medie 98 de ore. Între jonglarea cu locurile de muncă, gătit, curățenie, conducerea copiilor la și de la școală, gestionarea activităților după școală și ajutor la teme. O săptămână are 168 de ore, din care 40de ore sunt de muncă contractuală. Restul, ei bine, pentru restul ești plătită în pupici, îmbrățișări și “te iubesc, mami”.
„Rezultatele sondajului evidențiază cât de solicitant poate fi rolul mamei și barajul non-stop de sarcini din care constă”
Casey Lewis – Welch
Dacă la job ai pauze impuse, pauze de țigară, de cafea, de socializare, ca mamă uneori cu greu prinzi pauza de duș.
Câteva idei salvatoare pentru când aveți nevoie de o mini-pauză:
Șervețelele umede: pot șterge fundulețe pufoase, dar și parchet, mobilă și machiaj;
Stocuri de ronțăieli sănătoase pentru copii;
Mâncare congelată;
O pungă mare de jucării pusă în mașină, gata de luat în parc;
Sticle de vin depozitate prin casă;
O baie sau un duș împreună cu bebe;
Filme desene pentru copii pe care să îl vizionați în familie;
Cafea, cafea și iar cafea.
Mai ales, țineți minte că va trece perioada aceasta, mânuțele mici se vor face mari, pașii azi de mici, vor deveni mari și independenți, vor lua decizii singurei, vor mânca și se vor culca singurei. Nopțile par grele și lungi, zilele, pline de oboseală, par interminabile, însă anii trec cât ai clipi. Bebelușul de azi se va transforma cât ai clipi într-un copilaș care te strigă “mama”, apoi în școlarul sfios ce trece într-un adolescent îndrăgostit și apoi în studentul independent. Avem doar 18 ani de muncă asiduă, cu plata în zâmbete și iubire.
Dacă am învățat ceva de când sunt mamă, este că nu există părintele perfect. Oricât de mult ne-am strădui, tot facem greșeli și e normal, este uman. Ceea ce ne chinuie cel mai rău, sunt sfaturile și părerile nedorite. Unii sunt bine intenționați atunci când dau un sfat, alții sunt doar răutăcioși .
“De ce nu îl alăptezi?”
“Al meu mănâncă singur încă de la șase luni, al tău nu?”
“Încă îl mai ții în brațe?”
“Tot mai are suzetă?”
“Nu doarme singur? Când ai de gând să tai cordonul ombilical!”
Din păcate, mai des vei întâlni pe cineva care să-ți spună că nu faci o treabă bună, decât pe cineva care să-ți recunoască meritele și să-ți spună că și el a trecut prin situația asta.
Cât timp îți dai silința pentru copilul tău și mereu ai grijă să îi fie cât mai bine și încerci ca mâine să fii o mamă mai bună decât cea de ieri, ești o mamă foarte bună.
“A fi părinte este o mare aventură. Este minunat…și, să îndrăznim să o spunem, foarte dificil, atât fizic, cât și emoțional. Fiecare visează la copiii săi. Apoi ei se nasc. Chiar dacă suntem copleșiți dincolo de așteptările noastre de fericirea pe care ne-o aduc, se întâmplă și să ne cufundăm în deznădejde și neputință. Proaspeții părinți sunt adesea dezarmați când se confruntă cu intensitatea emoțiilor care-i asaltează, cu complexitatea noii lumi în care pătrund.” Nu există părinte perfect – Isabelle Filliozat
Schimbări multe apar în momentul în care apare un bebeluș. Înainte de copii aș fi zis despre mine că sunt răbdătoare, disponibilă, zâmbitoare. Însă cu cei mici ai mei mă surprind destul de des nervoasă. Asta mă face să mă gândesc că nu sunt o mamă bună.
“Viața psihică a copiilor este complexă. La fel și cea a adulților. Cu atât mai mult relația dintre primii și cei din urmă. Copiii noștri ne vorbesc despre noi. Cine sunt ei? Istoria lor începe cu a noastră.” Nu există părinte perfect – Isabelle Filliozat
În realitate, știm enorm de multe lucruri despre noi, despre copiii noștri, despre creștere, despre nevoile celui mic. Trebuie doar să avem încredere în noi și în instinctele noastre!
Știu că azi a fost greu iarăși! Vă încurajez că va trece. Sunt zile bune și zile mai puțin bune.
Eu m-am luptat cu infertilitatea. Știu ce înseamnă să renunți la sănătatea ta, la corpul tău, pentru a avea copii.
Am fost azi la consult la un medic. Un medic care era și femeie. Uităm că și ei au o viață, că și ei suferă ca și noi. În timp ce mă verifica discutam despre copii, despre cât de greu i-am obținut, treceam prin istoricul meu medical.
Ca să nu par doar o mamă îndrăgostită de Băieții ei, și ca să nu fiu ca cioara care își vede puii cei mai frumoși, i-am zis că au și multe momente deosebite, în care îmi scot peri albi.
Mi-a mărturisit femeia din medic că și ea a încercat de multe ori să facă un copil, că fertilizarea a eșuat și că soțul a zis stop-joc, ne oprim înainte de a te distruge. Însă răspunsul ei la poveștile cu drăciile celor mici a fost ca o zguduială în urechile mele: ” Știi ce e mai rău ca drăciile lor? Liniștea!” I-am simțit durerea și am simțit suferința femeii care își dorește din suflet sa fie mamă. Are dreptate! E oribilă liniștea! Liniștea de a îți dori un copil și de a ii auzi pe ai vecinilor. Liniștea de a astepta lună de lună o minune. Liniștea în care aștepți un copil, e groaznică.
Vă încurajez pe femeile care își doresc un bebe să faceți tot ce puteți, să luptați și să vă opriți doar când sunteți împăcate cu corpul vostru! Să ascultați și alte variante: donatori de ovule sau de spermă, adopție sau mamă surogat. Chiar dacă nu a ieșit din voi, un copil crescut de voi, va fi al vostru.
Vă încurajez pe mămicile nedormite și obosite că vor veni zile mai bune! Că oboseala o să mai treacă, că ei vor deveni mari și independenți și o să vă fie dor de mirosul de lăptic vomat sau de piure în păr.
Liniștea doare când nu ești împăcat cu deciziile tale, cu tine!
Una din dorințele mari ale oricărei mămici este să își recupereze corpul după naștere, să revină la forma inițială. Este o misiune cu multe provocări, dar cu satisfacții imense.
Efectuarea exercițiilor fizice, în mod regulat, vă va ajuta să arătați mai bine, să vă mențineți greutatea și va aduce un boost sistemului imunitar. Sportul ajută la tonifierea musculaturii, vă crește rezistența la efort, vă ajută psihicul și vă sporește încrederea în propriile forțe.
Exercițiile fizice nu au doar un rol estetic, ci sunt foarte importante pentru sănătate. Inima, circulația sângelui, plămânii, sistemul digestiv, oasele, musculatura, toate beneficiază de pe urma sportului. Nu este nevoie să alergăm la maraton pentru a fi sănătoase, zvelte și tonifiate (deși nu este o idee rea), ci este nevoie de a face 20-30 de minute de mișcare zilnic, dau 10.000 de pași.
Începutul maternității este o perioadă frumoasă, plină de bucurii, de noi descoperiri, dar presupune un efort constant si prezența permanentă. Este tare important să acceptați că maternitatea produce numeroase schimbări. Copilul sau copiii pe care azi îi aveți în brațe au crescut în interiorul vostru, au produs schimbări corpului vostru. Este posibil să te simți slăbită și extenuată și să nu ai chef de sport. Este perfect normal! Dă-i timp corpului să se vindece, a produs ceva minunat. De asemenea, e nevoie de timp pentru a vă acomoda cu noul stil de viață, viața de mămică, un stil total diferit față de cel anterior, independent.
NU EXAGERATI!
Nivelul hormonilor este crescut după naștere, timp de șase luni, așa că mușchii sunt flexibili, sunt încă întinși, mai ales mușchii abdomenului. Exercițiile trebuie efectuate încet, cu grijă, pentru a evita vătămarea mușchilor. Nu știu dacă voi ați avut dureri de spate după naștere, însă eu nu le pot uita. Seară de seară, după băița băieților, când stăteam la masa de înfășat, să îi îmbrac, să îi pup și să îi iubesc, mă omorau durerile de spate. Tin minte și acum intensitatea lor, și cum, seară de seară îmi repetam în minte: “Nu e timp acum să leșini! Rezistă! Mai ai un pic! Ii culci și apoi stai jos!” Corpul meu nu era pregătit de sport, oricât de mult îmi doream eu să arăt ca înainte, să își revină abdomenul, să dispară burta.
Puteți începe să întăriți musculatura abdomenului și a spatelui, imediat ce aceste zone își revin după naștere, mai ales, după o sarcină gemelară. Efortul fizic este benefic, dar, din dorința de a vă recupera corpul, e posibil să exagerați. Graba de a pierde kilogramele acumulate în sarcină vă poate face mai mult rău decât bine. Este bine să vă îngrijiți corpul și să vă dați timp. Este minunat când începi exercițiile fizice și este mai minunat când încep să se cunoască rezultatele efortului depus. Dar nu exagerați. Scopul exercițiilor este de a vă da putere, iar momentan, energia corpului este direcționată spre îngrijirea bebelușului.
Problema principală după naștere este timpul: timpul și spațiul necesar pentru efectuarea mișcării atât de necesare corpului. Creșterea unui copil este extrem de solicitantă; ocupă mult timp, atât de mult încât ai impresia că este imposibil să mai găsești puterea și o oră pentru sport. Când copilul doarme, dorința principală este să dormi și tu, sau să răsfoiești presa, sau să vorbești cu alt adult, sau să te ocupi de treburile casnice.
Dacă dorești să te antrenezi și te simți pregătită pentru asta, atunci partenerul te poate ajuta, stând cu copilul câteva ore pe săptămână. Sau alt apropiat care ar putea îngriji copilul din când în când. O sală de gimnastică cu loc de joacă pentru copii, ar fi o situație ideală.
S-ar putea să nu aveți ajutor, dar, dacă doriți, puteți improviza. Oricum, pe măsură ce copilul/copiii cresc, vei deveni expertă în planificarea timpului. Vei învăța cum să împari ziua între toate: job, copii, relație, grija de sine. Poți transforma fiecare ieșire în parc într-o mini-sesiune de cardio (alergat după copil) combinat cu ridicare de greutăți (copilul, bineînțeles), poate și cu o mică sesiune de wrestling (schimb de scutec).
Mișcarea ajută corpul să își revină după sarcină, după naștere. Insă mișcarea nu trebuie privită ca mers la sală, musai. Nu pune presiune suplimentară pe tine! Mișcarea e și: o oră de plimbat cu căruciorul în parc, o oră de călcat hăinuțe, genuflexiunile le faci și când ridici de o sută de ori pe zi suzeta sau jucăria, telecomanda sau animalul de pluș, greutăți la piept ridici zilnic, și greutatea lor devine din ce în ce mai mare. Totul e posibil! Important e să te facă să te simți bine!
Infertilitatea este o luptă grea. Este o luptă psihică, mai mult decât fizică. Este o luptă cu tine, cu societatea.
Infertilitatea înseamnă durere, dar nu fizică. Te doare când cineva apropiat ție te anunță că va avea un copil. Ești bucuroasă pentru ei, dar durerea ta umbrește bucuria ce o simți pentru prietena ta.
Infertilitatea este o luptă cu societatea care caută mereu vinovați. Nimeni nu e vinovat că nu e fertil, că nu e suficient de fertil sau că are nevoie de ajutor pentru a deveni fertil. Fertilitatea nu ține de sex, poate fi el, poate fi ea, pot fi amândoi.
Infertilitatea este o problemă de cuplu, de la banala discuție cu medicul, la analize, la ținutul de mână în timpul procedurilor, la plânsul în mașină când testul este iarăși negativ.
De prea multe ori nu discutăm despre asta. Nu discutăm în cuplu, pentru că ne doare. Nu discutăm cu prietena apropiată, pentru că nu vrem să o încărcăm cu problemele noastre sau pentru că, pur și simplu, ne-am săturat să ne plângem. Nu discutăm cu familia, pentru că simțim că nici ei nu înțeleg, doar ei deja au copil, nu?!? De multe ori, e dureros să auzi în continuu: “o să se întâmple, ai răbdare!”, “nu e momentul acum”.
Întrebarea dureroasă de sărbători sau la orice întâlnire cu familia: “voi când faceți un copil?”, devine din ce în ce mai apăsătoare, mai greu de suportat fără să izbucnești în lacrimi. Și începi să eviți întâlnirile cu ei, zilele de naștere, Crăciunul, Paștele.
Lupta cu infertilitatea durează ani de zile. Ce înseamnă 1 an când îți dorești un copil? Înseamnă 12 menstruații, înseamnă 12 teste negative de sarcină, înseamnă 12 zile triste rău, înseamnă 12 plânsete de durere.
Nu știu cine are nevoie să audă asta azi, dar:
Ești puternică!
Ești minunată!
Ești iubită!
Meriți să fii fericită!
Infertilitatea este tratabilă, încet, dar sigur. Lupta este grea și dureroasă, și lasă urme în timp! Dar rezultatul muncii voastre este minunat!
Noi devenim mame de când simțim ghemotocul mic mișcându-se în burtică. Însă, cel mai emoționant moment al tăticului este când își ține pentru prima dată copilul în brațe. Atunci devine tată. Suntem învățate ca emoția nașterii este a mamei, totuși este și a tatălui. Societatea ne învață să uităm să ne gândim și la sentimentele lor.
Mama, petrecând nai mult timp cu bebe, crează mai ușor legătura cu copilul. Uneori, pentru tătici, este o adevărată provocare.
Când sunt mici, nou-născuții comunica non-verbal, prin simțuri. Atingerea este un mod de a comunica cu un nou-născut. Să le oferim timp, bebelușului și tăticului să stea împreună. Tăticul îl poate masa ușor pe spate, îi poate vorbi, îi poate spune povești, mângâindu-i mânuțele și pupându-i piciorușele. Sugarii adoră contactul piele-pe-piele (skin-on-skin), așa că să le dăm șansa să exerseze și ei doi, să se exploreze.
Dacă micuțul va sta pe pieptul tatălui, va avea contact vizual cu tăticul. Astfel vor putea să se analizeze reciproc, să își cunoască trăsăturile. Contactul vizual este o altă metodă prin care tăticul poate relaționa cu un nou-născut.
Tati, nu încerca să concurezi cu mami. Ea l-a purtat în pântece 9 luni. Bebelușul îi recunoaște bătăile inimii, glasul, mirosul. Poți crea propria legătură cu bebe, fără a intra în competiție cu mămica. Spre exemplu, dansul. Poți oferi o bine-meritată pauză brațelor mămicii, dansând cu bebelușul. Sugarii adoră muzica și să fie purtați pe brațe.
Sentimentul de frică poate cuprinde inima unui proaspăt tătic și, de aceea, el să bată în retragere. Este normal. Se simte nesigur, nu știe ce să îi facă bebelușului și, de cele mai multe ori, nu primește încurajări, ci doar critici. Nu îl mai analizați! Chiar dacă îi schimbă scutecul cu stângăcie, încurajați-l! Mâine va fi un tată mai bun ca ieri. Totul se învață, treptat, cu răbdare și duioșie.
Implicarea timpurie a tăticului, va ajuta micșorarea numărului de conflicte ulterioare. Oboseala o cuprinde pe proaspăta mămică și își dorește ca partenerul să îi fie sprijin. Cicăleala timpurie nu va face altceva decât să sporească lipsa de implicare a partenerului. Așa că, încă de la naștere, implicați-l în ritualul băiței, în legănat, în trezirile de noapte, în plimbări. Apoi, fiecare părinte ar trebui să aibă momentele lui speciale cu copilul, cu copiii: o ieșire la înghețată, cu bicicletele, o seara de film cu popcorn, o cursă pe PlayStation.
”Tații au un singur lucru în comun: vor să fie tați buni. Problema este că, dacă proprii tați nu ne-au fost modele, și multora nu ne-au fost, atunci cum să reușim să ne transformăm bunele intenții în faptă? Dacă nu ni s-a dat niciodată ”soft-ul”? Cel mai bun lucru este să stați pe lângă alți bărbați și să învățați de la ei, să vedeți ce anume ați copia și ce nu ați face niciodată! ”
(CUM SĂ NE CREȘTEM BĂIEȚII, STEVE BIDDULPH, ED. HUMANITAS)
Bebelușul are nevoie de o mămică fericită. El este fericit, dacă mami și tati sunt relaxați, fericiți și îi oferă amândoi dragoste. Grija pentru mămică este, de fapt, grija pentru bebeluș. Grija pentru relația dintre mama și tata, dintre femeie și bărbat, este tot grija pentru bebeluș.
Copiii învață să iubească privindu-vă
Le place când sunteți tandru cu mama lor, când îi faceți un compliment, când flirtați, când vă îmbrățișați sau vă sărutați. Cei mai mulți copii mici nu pot rezista să nu se strecoare și ei de câte ori își văd părinții îmbrățișându-se. Le place să se afunde în sentimentele dintre voi doi. Când sunteți în intimitate și închideți ușa dormitorului, copiii învață chiar și din asta despre tainele dragostei.
E important să fiți respectuoși cu mama lor. La fel, important este și respectul de sine – nu dați prilejul la certuri urâte și jignitoare. Fiul dumneavoastră trebuie să vadă nu numai că femeile nu trebuie să fie abuzate, ci și că un bărbat se poate contrazice cu calm, fără să se certe sau să lovească – copilul poate asculta, dar de asemenea, își poate spune punctul de vedere și se poate face auzit.!
(CUM SĂ NE CREȘTEM BĂIEȚII, STEVE BIDDULPH, ED. HUMANITAS)
În concluzie:
mămici, oferiți-le timp cu copiii și tăticilor, se pricep și ei;
tătici, făceți-vă timp să fiți tați încă de când aveți un nou-născut;
fiți activi – plimbați-vă cu copiii, jucați-vă activ, mergeți în excursii, în drumeții, la picnic;
mămici, împărțiți educația cu partenerul;
copiii învață de la părinți despre respectul de sine, despre dragoste, despre respectul reciproc; învață cum să fie fericiți!
Copiii învață să iubească de la mama lor. Noi, mamele, suntem puternice și capabile de a muta munți pentru copiii lor. Dar și tații sunt! Aveți grijă să nu canalizați greșit această putere și să le permiteți și tăticilor să fie tați pentru copiii lor. Au nevoie și de tată, mereu vor avea, în fel și chip. O fată are nevoie de tată pentru a își crea modelul viitorului partener de viață. Un băiat are nevoie de tată pentru a își contura modul în care el se va comporta când va deveni tată la rândul lui.
Încurajați-vă partenerul! Susțineți-l, învățați-l și ajutați-l să creeze o relație cu bebelușul vostru!
Odată se credea că mama trebuie să facă totul. Azi nu mai e așa. Rolurile sunt multiple și responsabilitățile trebuie împărțite. Bebelușul are nevoie de o mămică fericită, de fericire în jurul lui, de iubire, de relaxare, de înțelegere. Rolul tatălui este de a participa activ la această fericire, la viața de familie, de a primi cu brațele deschise copiii și iubirea ce vine din ei!
Mă frământă de ceva vreme subiectul acesta. Am auzit în vară două cazuri care m-au marcat: unul cu un profesor de sport care maltrata copiii și altul cu un unchi care profita de nepotul lui.
Pe vremuri, când eram eu mică, problema se punea la fete. Dacă aveai fete, trebuia să le înveți să se protejeze de netrebnici. Acum, aud mult prea multe cazuri de abuz și contra băieților mici. Bănuiesc că îi aleg să fie mici ca să nu aibă forță să îi atace.
Este un subiect dificil. Creierul nostru preferă să adopte mentalitatea “mie nu mi se poate întâmpla”, însă eu zic că atitudinea “better safe than sorry” este mai în regulă pentru vremurile noastre, de acum.
Regulile pe care vi le propun azi sunt ceea ce eu deja am început să le povestesc celor mici, chiar daca am băieți.
1. Pot spune “NU” dacă nu vreau
Îi învăț că ei decid. E corpul lor. Pot să îmi refuze un pupic, o îmbrățișare dacă în momentul acela nu o vor. Pot să spună “Nu” dacă nu vor să își îmbrățișeze bunicii. În schimb, pot să accepte să bată palma, să dea ei un pupic pe obraz, să strângă mâna sau să nu te atingă deloc. Toate aceste comportamente sunt acceptate, chiar dacă sunt destule sfaturi și comentarii primite: “este timid”, “nu e frumos pentru un băiat să fie timid”, “te pitești după fusta mă-tii”, “este un mămos”. Prefer să fie un mămos, decât un people-pleaser, unul din atâția cu capul plecat, cu probleme de limite.
2. Cu cine mă simt în siguranță?
Aici răspunsul e simplu: cu mami și cu tati. Ei sunt plasa de siguranță a copilului. Cu noi pot povesti orice, se pot simți în siguranță, ne pot spune dacă cineva i-a făcut să se simtă incomod, dacă i-a speriat, dacă le-a încălcat regulile.
3. Cum știu că nu sunt în siguranță?
Fiind mici și în plin proces de descoperire a emoțiilor, a trăirilor, cum le explicăm celor mici ce simți când nu te simți ok cu cineva?
Eu le-am spus că le bate inima repede, că vor să se dea un pas în spate, să se ferească de pupici, de atingeri, de mângâieri. Că simt niște gândăcei în stomac, îi doare burtica, simt că le vine să facă caca.
Îi învăț să își asculte corpul, pentru că ei știu să citească limbajul corpului. Să asculte semnalele transmise de creier. Să asculte când au cea mai mică îndoială.
4. Spunem lucrurilor pe nume
Este tare important să îi învățăm toate denumirile zonelor intime. Și să îi învățăm ce înseamnă intim și că intim este definit diferit pentru fiecare om în parte. Intim înseamnă doar pentru mine. Dar în intim putem include părul – poate nu îi place să fie atins pe păr; sau interiorul coapsei, gâtul. Nimeni nu are voie să îmi atingă zonele intime pentru mine. Nimeni nu are voie să îmi ceară să vadă sau să atingă zonele intime. Dacă cineva îmi cere asta sau face asta, anunț imediat pe mama sau pe tata.
5. Cine îți sunt prietenii cei mai buni? Noi, familia, și nu avem secrete!
Asta am tot început să le repet. Seara avem un fel de placă stricată pe care o repetăm. Placa asta evoluează odată cu ei. Acum suntem la placa de cei mai buni prieteni. Ei doi sunt cei mai buni prieteni și nu au secrete. Mami și tati sunt prietenii lor buni și nu au secrete.
Secretele nu trebuie să mă facă să simt gândăcei în burtică, să mă simt jenat sau rușinat. Secretele pot fi surprize frumoase, care să mă facă să simt fluturași în stomac.
Este o etapă dificilă, aceasta în care trebuie să îi învățăm că în lume există oameni care pot și vor să le facă rău. Este o etapă ce va dura mult timp.
Jurnalul unei Mame Imperfecte 